Planeta Albastră nu știa că tocmai pierduse o oră. Oamenii își beau cafeaua, copiii își căutau ghiozdanele, ceasurile arătau 9:01 și nimeni nu se întreba unde fusese 8:00.
Într-un oraș obișnuit, un băiat stătea nemișcat în mijlocul camerei lui.
În jurul lui, lucrurile erau suspendate: un creion în aer, o picătură de apă căzută dintr-un pahar, un ceas oprit între ore.
Pe birou, caietul de matematică era deschis. Exercițiul 7 rămăsese neterminat.
În mâna lui plutea o sferă mică. Albastră. Strălucitoare. Vie. Bila Timpului.
Băiatul nu știa cum ajunsese acolo. Știa doar că, atunci când o ținea aproape, lumea tăcea.
— Înapoi. Doar o oră. Înapoi.
Lumina s-a extins din sferă ca o respirație.
În tot cartierul, ceasurile au tresărit. Oamenii au clipit.
Iar pentru o secundă care nu era secundă, ora 8:00 a existat din nou — dar numai în interiorul camerei lui.
Brățara lui Tick a ars.
— E ținută, a spus el scurt. O oră întreagă.
Tock deja era în mișcare.
Lumina i-a înghițit fără zgomot. Nu au căzut. Nu au zburat.
O clipă nu au mai fost acolo.
Apoi erau pe acoperișul clădirii.
Sub ei, orașul curgea normal — mașini, voci, pași grăbiți — dar dintr-o singură fereastră nu curgea nimic.
— Acolo, a spus Tock.
Au coborât prin lumină.
Când Tick a trecut pragul, aerul a trosnit. Ceasul de pe perete a sărit la 8:00… apoi la 9:01… apoi înapoi. Sunetul s-a auzit de două ori, ca un ecou greșit.
Băiatul a ridicat privirea. Ochii lui erau uimiți. Și obosiți.
— Am vrut doar să mai am o oră. O singură oră.
Tick a privit caietul deschis.
— Pentru exercițiul 7?
Băiatul a ezitat.
— Dacă nu îl termin, tata spune că „am avut timp”.
A tăcut o clipă.
— Dar nu l-am simțit.
Tock a înclinat capul.
Tick s-a apropiat încet.
— Timpul nu e ceva ce ții în palmă, a spus el liniștit. E ceva prin care treci.
Băiatul a strâns sfera mai tare.
Lumina ei nu era stabilă. Pâlpâia. Și în adâncul ei, ceva se mișca.
Nu ca o reflexie. Ca o prezență.
Ca cineva care învăța cum funcționează furtul.
Tock a mârâit.
— Nu suntem singuri.
Pentru o clipă, picătura suspendată a căzut — și a rămas din nou în aer.
În sferă, umbra s-a organizat puțin mai clar.
Iar undeva, dincolo de lumină, cineva a zâmbit.