Universul este foarte mare. Atât de mare încât, din când în când, pierde câte ceva. O cometă. Un meteorit. O idee bună. Uneori — o oră întreagă.
Pe o planetă mică și politicoasă, numită Lumina Mică, exact asta s-a întâmplat.
La 7:59 era încă devreme. La 9:01 era deja târziu. Ora 8:00 dispăruse.
Nu explodase. Nu țipase. Nu trimisese notificare. Pur și simplu… nu mai era.
Iar pe Lumina Mică, unde lumina nu era doar lumină, ci timp viu care creștea în iarbă și scânteia în râsul copiilor, asta era o problemă foarte mare.
În centrul planetei pulsa Marele Cristal al Luminii, o inimă veche cât primele secunde ale Universului, iar din el plecau fire invizibile care țineau lucrurile… în ordine.
În seara aceea, unul dintre acele fire s-a rupt. Nu cu zgomot. Cu un „tic”.
O floare a înflorit și s-a ofilit într-o clipire. Un pescar a aruncat undița și, pentru o secundă, a fost din nou copil.
Brățara de la mâna lui Tick s-a aprins violent.
— Asta nu e doar ciudat. Asta e matematic imposibil.
Tick avea zece ani și o relație foarte tensionată cu ideea de „mai târziu”. Dacă ceva putea fi făcut mâine, trebuia făcut azi. Dacă putea fi făcut azi, probabil era deja prea târziu.
Lângă el, Tock, cățelul cu blană aurie și coadă care scânteia discret, a ridicat capul. Avea două talente importante: simțea când timpul nu mai curgea drept și mânca documente importante înainte să devină probleme oficiale.
De data asta nu a mâncat nimic. A mârâit. Și nu mârâia la prezent. Mârâia la ce urma să vină.
În adâncul planetei, Cristalul a scos un sunet nou. Ca un ceas crăpat.
Iar undeva, pe o lume albastră plină de ceasuri, cineva tocmai descoperise că o oră poate fi furată. Și plănuia să o fure pe următoarea.